Sclerotinia la rapiță: mecanismul infecției și poziționarea corectă a tratamentelor

Sclerotinia sclerotiorum (Lib.) de Bary reprezintă unul dintre cei mai importanți agenți patogeni ai culturilor oleaginoase la nivel global. În condițiile agriculturii din România, unde rapița de toamnă, floarea-soarelui și soia însumează anual suprafețe apropiate de 2 milioane de hectare, acest patogen capătă o relevanță economică de prim ordin. În anii favorabili din punct de vedere climatic, impactul său nu se limitează la pierderi de producție, ci afectează uniformitatea culturii, stabilitatea mecanică a plantelor și, în mod implicit, eficiența recoltării.

Dintre aceste culturi, rapița de toamnă se dovedește a fi cea mai expusă, iar această vulnerabilitate nu este întâmplătoare. Ea rezultă din suprapunerea directă dintre perioada de înflorire și mecanismul biologic de infecție al patogenului. Înțelegerea relației dintre fenologia culturii și biologia ciupercii nu constituie doar un exercițiu teoretic, ci reprezintă premisa esențială pentru conceperea unor strategii de protecție eficiente. În acest context, principala dificultate în controlul bolii nu este absența mijloacelor de combatere, ci poziționarea intervențiilor în raport cu dinamica procesului infecțios.

Sclerotinia la rapiță – biologia și mecanismul de infecție (de ce apare Sclerotinia)

Sclerotinia sclerotiorum se menține în agroecosistem sub formă de scleroți, structuri de rezistență de culoare neagră, capabile să supraviețuiască în sol, în mod obișnuit, 3–5 ani, iar în anumite condiții chiar până la 7–8 ani. Persistența lor este explicată și prin faptul că nu toți scleroții germinează simultan, ceea ce permite menținerea unei rezerve active de inocul pe termen lung.

În condiții de umiditate ridicată și temperaturi moderate, de regulă în intervalul 10–20°C, scleroții aflați în stratul superficial al solului germinează carpogenic și formează apotecii. Aceste structuri produc ascospori, care sunt diseminați aerian și reprezintă principala sursă de infecție.

Un aspect esențial, frecvent subestimat în practică, este faptul că infecția nu se produce direct pe țesuturile vii ale plantei. Pentru o scurtă perioadă de timp, patogenul se comportă ca o ciupercă saprofită, având nevoie de un substrat organic mort pe care să germineze și să se instaleze. În cultura de rapiță, acest substrat este reprezentat în principal de petalele căzute, dar și de polenul care se acumulează frecvent la baza ramificațiilor. Aceste zone, în care apa persistă mai mult timp, creează condiții ideale pentru germinarea ascosporilor.

După colonizarea acestui substrat, ciuperca își schimbă comportamentul și devine parazită, penetrând țesuturile vii. Hifele avansează în interiorul plantei, afectând sistemele de conducere și susținere.

Simptomele putregaiului alb (cum recunoști corect boala)

Plantele afectate se disting prin îngălbenire și uscare prematură, un aspect care poate fi confundat ușor cu intrarea plantelor in faza de maturitate fiziologică. La nivelul tulpinii apar leziuni decolorate, inițial cu aspect ușor umed, ulterior devenind uscate, cu nuanțe ce variază de la alb murdar la cenușiu. Țesuturile afectate își pierd consistența, devenind spongioase și fragile.

Prezența scleroților, observați frecvent în interiorul tulpinii sau în zonele fisurate, reprezintă un element diagnostic caracteristic. Infecțiile localizate pe ramificații determină uscarea acestora și compromiterea silicvelor, în timp ce infecția tulpinii principale conduce, de regulă, la pierderea completă a plantei. Slăbirea țesuturilor mecanice favorizează frângerea tulpinilor sub acțiunea vântului.

Este important de subliniat că simptomatologia nu este limitată exclusiv la partea aeriană. În anumite situații, chiar dacă mai puțin vizibil, atacul poate fi prezent și la nivelul coletului și al rădăcinii. În aceste cazuri apar brunificări și degradări ale țesuturilor, uneori însoțite de scleroți, fără manifestări evidente pe tulpină. Din acest motiv, examinarea sistemului radicular este esențială pentru stabilirea unui diagnostic corect.

Rolul înfloririi în apariția infecției (momentul critic al bolii)

Epidemiologia Sclerotinia sclerotiorum este strâns dependentă de perioada de înflorire a rapiței, aceasta reprezentând veriga critică în instalarea infecției. Particularitatea majoră a acestui patogen constă în faptul că, în mod obișnuit ascosporii nu pot infecta direct țesuturile vii, ci au nevoie de un substrat organic mort pentru a germina și a iniția colonizarea.

În cultura de rapiță, acest substrat este generat aproape exclusiv în perioada înfloritului, prin căderea petalelor și acumularea polenului pe tulpină și la baza ramificațiilor. În condiții de umiditate, aceste resturi organice devin mediul ideal pentru germinarea ascosporilor și dezvoltarea inițială a miceliului. Abia ulterior, după această fază saprofită, patogenul pătrunde în țesuturile vii și dezvoltă infecția propriu-zisă.

Din acest motiv, înfloritul nu este doar o perioadă favorabilă, ci momentul în care se creează condiția esențială pentru infecție. Fără prezența petalelor și a polenului, chiar și în condiții de umiditate și temperatură favorabile, infecția este mult limitată. Practic, perioada de înflorire nu coincide doar temporal cu riscul de infecție, ci generează condiția biologică fără de care infecția nu poate avea loc în mod eficient.

Durata și uniformitatea înfloritului influențează direct riscul epidemiologic. O înflorire prelungită și eșalonată menține disponibil substratul pentru o perioadă mai lungă, crescând probabilitatea apariției infecțiilor. În schimb, o înflorire rapidă, în condiții mai uscate, reduce semnificativ fereastra de risc.

Leziunile sunt observate frecvent la baza ramificațiilor, în zonele unde petalele sunt reținute și unde apa persistă. În anii caracterizați prin primăveri răcoroase și umede, când aceste condiții se mențin pe durate mai lungi, frecvența și intensitatea atacului cresc semnificativ.

Factori favorizanți și rolul tehnologiei de cultură

Severitatea atacului de Sclerotinia sclerotiorum este determinată de interacțiunea dintre rezerva de inocul din sol, condițiile climatice și tehnologia de cultură. Rotațiile scurte cu alte culturi gazdă, cum sunt floarea-soarelui și soia, conduc la acumularea progresivă a scleroților. În lipsa unui asolament corect, densitatea scleroților viabili din sol crește, ceea ce amplifică riscul epidemiilor în anii favorabili din punct de vedere climatic.

Lucrările solului influențează, de asemenea, dinamica scleroților. Arăturile adânci pot îngropa scleroții în straturi unde nu pot forma apotecii, reducând astfel riscul imediat de infecție, deși nu îi distrug neapărat. Sistemele cu lucrări minime sau no-till favorizează menținerea scleroților în stratul superficial, ceea ce, în absența unui asolament adecvat, crește probabilitatea apariției bolii.

Densitățile mari de plante și fertilizarea azotată excesivă determină formarea unor lanuri foarte dense, cu circulație redusă a aerului și cu perioade de umezeală prelungită la nivelul frunzelor și tulpinilor. Aceste condiții creează un microclimat propice germinării ascosporilor și dezvoltării miceliului patogen. Alegerea hibrizilor sau soiurilor cu o anumită toleranță și cu o arhitectură a plantei mai aerisită poate contribui la diminuarea riscului, deși în prezent nu sunt disponibile genotipuri cu rezistență completă la S. sclerotiorum.

Sclerotinia la rapiță – metode de control. Numărul de tratamente fungicide

Controlul eficient al putregaiului alb nu poate fi redus la aplicarea unui fungicid, ci presupune o abordare integrată, în care rolul asolamentului este fundamental. Rapița nu trebuie să revină pe aceeași solă sau după alte culturi gazdă, precum floarea-soarelui sau soia, mai devreme de 5–7 ani. Această perioadă este necesară pentru reducerea semnificativă a rezervei de scleroți din sol, având în vedere că aceștia își pot menține viabilitatea mai mulți ani.

În practică însă, rotațiile sunt frecvent mult mai scurte, rapița revenind după 2–3 ani pe aceeași solă. În aceste condiții, de la un an la altul se acumulează o rezervă tot mai mare de scleroți, ceea ce explică frecvența crescută a atacurilor observate în câmp.

Aplicarea fungicidelor trebuie corelată strict cu biologia patogenului și dinamica înfloritului. În funcție de presiunea de infecție, condițiile climatice și durata înfloritului, controlul chimic presupune, în mod obișnuit, efectuarea a unul sau două tratamente. În situațiile în care presiunea de infecție este moderată, un singur tratament poate fi suficient, cu condiția ca momentul aplicării să fie ales corect.

Faza optimă este reprezentată de începutul înfloritului, atunci când aproximativ 20–30% dintre florile de pe tulpina principală sunt deschise, însă înainte ca petalele să înceapă să cadă în mod semnificativ. Aplicarea în acest interval permite instalarea unei perioade cu vârf de protecție maximă exact în momentul în care substratul necesar infecției devine disponibil. În majoritatea cazurilor, dacă se utilizează un produs eficient și momentul este bine ales, acest tratament asigură un control foarte bun al patogenului.

În anii cu risc ridicat, caracterizați prin primăveri răcoroase și umede și o perioadă de înflorire prelungită, strategia de protecție poate include două tratamente. Primul tratament se efectuează înainte de înflorit, în faza în care racemul este bine format, iar bobocii sunt pe punctul de a se deschide. În această perioadă apare frecvent și presiunea gândacului lucios al rapiței (Meligethes aeneus), astfel încât tratamentul insecticid aplicat pentru controlul acestuia poate fi asociat cu fungicidul destinat combaterii Sclerotinia. Rolul acestui tratament este de a reduce presiunea inițială și de a stabiliza cultura înaintea intrării în perioada critică.

Al doilea tratament rămâne însă decisiv și trebuie poziționat la începutul înfloritului, în fereastra de 10–30% flori deschise, moment care coincide cu debutul căderii petalelor și cu creșterea rapidă a riscului de infecție. Aplicarea fungicidului în această etapă asigură protecția exact în perioada în care patogenul poate trece de la faza saprofită la cea parazită.

În anii în care înflorirea este eșalonată, iar condițiile de infecție persistă pe o perioadă mai lungă, continuitatea protecției devine justificată. În aceste situații, un tratament suplimentar poate fi poziționat și în jurul a 50% înflorit, cu rolul de a menține protecția activă în intervalul în care căderea petalelor continuă și riscul de infecție rămâne ridicat.

Fungicide omologate pentru controlul Sclerotinia sclerotiorum la rapița de toamnă

Controlul S. sclerotiorum se realizează, în prezent, cu fungicide aparținând mai multor grupe chimice, în special triazoli, inhibitori ai succinat-dehidrogenazei (SDHI) și strobilurine. Utilizarea produselor în combinații (amestecuri de substanțe active) este de regulă preferată, deoarece crește eficacitatea biologică și reduce riscul de apariție a rezistenței.

Tabel 1

Produs comercial	Substanţă activă	Observaţii
Amistar Gold	Azoxistrobin 125 g/l + difenoconazol 125g/l
Priori®Gold   (click detalii)	Azoxistrobin 125 g/L + difenoconazol 125 g/L
PROMINO XTRA®	Azoxistrobin 140 g/l + protioconazol 100 g/l
Capartis®	Piraclostrobin 250 g/l + boscalid 150 g/l
Custodia™ 320 SC	Azoxistrobin 120 g/l + Tebuconazol 200 g/l
Tilmor® 240 EC (click detalii)	Protioconazol 80 g/l + tebuconazol 160 g/l
Propulse® 250 SE (click detalii)	Protioconazol 125 g/L + fluopiram 125 g/L
PICTOR® REVY	mefentrifluconazol 100g/l + boscalid 200 g/l
PREMEROX®	mefentrifluconazol 100g/l + boscalid 200 g/l

• Respectaţi cu stricteţe recomandările producătorului!

Utilizarea acestor fungicide trebuie să respecte cu strictețe recomandările producătorului privind dozele omologate, momentele de aplicare, volumele de apă utilizate, intervalul de pauză până la recoltare și regulile de alternare a substanțelor active cu moduri de acțiune diferite, în vederea prevenirii instalării rezistenței.

Concluzie

Sclerotinia sclerotiorum nu este un patogen dificil prin agresivitate, ci prin modul particular în care inițiază infecția. Faptul că nu poate infecta direct țesuturile vii, ci depinde de prezența unui substrat organic mort, în principal petale și polen, explică de ce perioada de înflorire reprezintă veriga critică în epidemiologia bolii.

Controlul eficient nu este determinat în primul rând de alegerea produsului, ci de poziționarea corectă a tratamentului în raport cu momentul în care acest substrat devine disponibil. Aplicarea fungicidului la începutul înfloritului permite protejarea culturii exact în intervalul în care patogenul trece de la faza saprofită la cea parazită.

Atunci când înflorirea este prelungită, iar umiditatea se menține la nivelul plantelor, riscul de infecție nu rămâne punctual, ci se extinde pe o perioadă mai lungă. În acest context, prelungirea protecției devine esențială pentru limitarea pierderilor.

Reducerea rezervei de inocul prin asolament și evitarea acumulării scleroților în sol rămân măsuri fundamentale, fără de care controlul chimic devine din ce în ce mai dificil de susținut. Managementul putregaiului alb nu trebuie privit ca o intervenție punctuală, ci ca un proces continuu, în care înțelegerea biologiei patogenului și corelarea acesteia cu fenologia culturii reprezintă cheia unui control stabil și predictibil.

În esență, la Sclerotinia, eficiența nu este determinată de ce aplici, ci de momentul în care reușești să suprapui protecția peste fereastra biologică a infecției.