Ureea – factorii care intervin în eficientizarea acestui tip de ingrasamant

Ureea clasică are în compoziția sa minim 45- 46% azot. Ȋn ultimul timp pe lângă ureea clasică au apărut pe piață diferite sortimente de îngrășământ, care conțin o anumită cantitate de uree în amestec cu o altă sursă de azot.

Din ce motiv ureea este o sursă de azot atât de apreciată?

Ureea este un produs rezidual, excretat în mod natural de organismul animal în urma metabolismului proteinelor. De asemenea ureea este un produs de sinteza al combinatelor de producere a îngrăsamintelor.

Descompunerea ureei se face cu ajutorul unei enzime catalizator, numită urează. Această enzimă este prezentă atât în organismul animal, dar și în sol prin intermediul anumitor bacterii, ciuperci, specii de alge. Sursă importantă de urează o constituie gunoiul de grajd.

Ȋn urma descompunerii ureei rezultă amoniu (NH₄^–). Despre acest compus știm că se găsește în mod natural în sol. Prezenţa amoniului este datorată descompunerii materiei organice. Mai departe prin procesul de mineralizare, amoniul se descompune până ajunge în faza de nitraţi (NO₃). Aceştia pot fi preluaţi şi folosiţi foarte uşor de către plante.

Toate aceste reacţii au loc simultan în sol. Prin urmare la două-trei zile după aplicarea ureei, în sol vom avea: uree, amoniu şi nitraţi. Plantele sunt capabile să preia şi să folosească azotul din toate aceste trei forme. Procesele fiziologice ale plantelor se amplifică. Consecinţele imediate ale aplicării de uree ar fi creşterea puternică a plantelor. Acestea prind o culoare de verde închis, datorită azotului care inundă pur şi simplu planta.

Pe lângă faptul că ureea stimulează creşterea plantelor, aceasta are o inluenţă puternică pozitivă şi asupra solului. Ureea ajută la descompunerea resturilor vegetale şi intrarea lor în constituţia materiei organice a solului. În acelaşi timp, ureea stimulează mineralizarea materiei organice din sol. Consecinţa ar fi faptul că o cantitate mai mare de azot din materia organică a solului va fi disponibilizată plantelor.

Factorii ce intervin în eficiența îngrășămintelor cu uree

Modul de administrare a îngrășămintelor: la suprafată sau încorporat în sol

Imediat după aplicare, ureea reacționează cu apa din sol. Prin intermediul unui proces biologic numit hidroliză rezultă amoniac (NH₃), care este  un gaz foarte volatil. Amoniacul dacă nu este reținut și transformat rapid în amoniu (NH4) se pierde. Prin urmare, unul din factorii ce poate reduce drastic eficiența ureei este pierderea de azot prin volatilizare.

Ureea dacă este încorporată în sol la cel puțin 5 cm, nu prezintă pericol în ceea ce privește volatilizarea. Odată încorporată, ureea se comportă la fel ca ori care îngrășământ pe bază de azot, vis a vis de volatilizare. În schimb dacă administrarea se face fără încorporare la sol, atunci există riscul ca o bună parte din azot, să se piardă prin volatilizare.

Bineînțeles că ureea se poate administra fără probleme și la suprafața solului, fără a fi nevoie de încorporare. Însă atunci trebuiesc îndeplinite anumite condiții de umiditate și temperatură.

Cea mai proastă mişcare ar fi ca fermierul să administreze ureea la suprafaţa solului, fără încorporare, la temperaturi peste 20 ˚C şi cu lipsă de precipitaţii în următoarele 3-4 zile. Poate pierde la o astfel de aplicare între 20 şi 40 % din azotul aplicat.

Temperatura

Ureea administrată primăvara devreme, la temperaturi de sub 10-15˚C prezintă riscuri scăzute în ceea ce privește volatilizarea. Chiar dacă a fost administrată în cantitate ridicată la suprafața solului, fără încorporare. Ȋn această perioadă de obicei și cantitatea de apă din sol este una ridicată, iar precipațiile sunt frecvente. La temperaturi de sub 10˚C procesele chimice sunt lente. Așa că ureea are timp să pătrundă în sol, iar acolo descompunerea ureei să se facă fără riscurile pierderii de azot prin volatilizare.

La temperaturi de peste 15 – 20 ˚C însă pierderile de azot prin volatilizare pot fi însemnate.  Bineînţeles dacă administrarea ureei s-a facut la suprafața solului. S-a ajuns la concluzia că  în aceste condiții, prin volatilizare se poate pierderi  circa  10-30% din azotul administrat.

La temperaturi scăzute ureaza, enzima care hidrolizează ureea lucrează mai încet. Ureea administrată la sfârşitul iernii, la temperaturi sub 5 ˚C nu hidrolizează. Aceasta se dizolvă în apă uşor. Fiind foarte mobilă, ureea poate apoi la precipitaţii bogate, topirii ale zăpezii, să levige uşor. Administrată pe dealuri poate să se scurgă  şi să ajungă în pâraie, fiind o sursă de poluare cu azot. Pe terenurile nisipoase sau pe cele cu puţină materie organică, terenuri cunoscute ca foarte permeabile, pierderile de uree pot fi şi mai însemnate.

Vântul

Curenţii de aer pot antrena amoniacul aflat în primii 1-3 cm ai solului. Scăzând concentrația de amoniac de deasupra solului se înlesneste continuarea procesului. De asemenea vântul puternic secătuieşte de apă primi centimetrii de sol. Fără apă suficientă amoniacul va lega mai puţine legături pentru a forma amoniul. O marte din azotul amoniacal se va pierde, fiind preluat de curenţii de aer.

Umiditatea solului

Toate procesele biologice benefice care au loc în sol după administrarea ureei se petrec prin intermediul microorganismelor aerobe. Prin urmare prezența oxigenului în sol este vitală. Când solul este imbibat sau chiar  acoperit cu apă, atunci microorganismele rămân în stare latentă.  În aceste cazuri ureea poate să levige puternic, pierzându-se cantități însemnate de azot.

La aplicarea ureei pe sol umed, fără încorporare şi la temperaturi ridicate, se vor pierde cantitaţi ridicate de azot. Totul este datorat faptului că în aceste condiţii ureaza va lucra foarte puternic, iar degajarea de amoniac va fi de asemenea puternică.

Precipitațiile și irigarea

Precipitațiile sau irigația făcută imediat după administrarea ureei, pun în mișcare ureea de deasupra solului în profunzime, înlăturând total riscul de volatilizare.

Ureea chiar dacă este administrată la temperaturi de peste 20 grade, dacă este însoţită în câteva ore de o ploia de cel puţin 5-6 litri/m², atunci ureea va intra în sol, ne mai existând riscul ca o parte din uree să se piardă. La fel, dacă administrarea de uree este însoţită de o irigaţie, riscul volatilizării ureei este suprimat.

Alți factori care  sporesc pierderea prin volatilizare a ureei aplicată la suprafața solului sunt: administrarea repetată în anii anteriori de îngrăsăminte ureice și prezența gunoiului de grajd.

Reacția solului (pH-ul)

Reacția solului, acidă, neutră sau alcalină este foarte importantă în ceea ce privește capacitatea de volatilizare a ureei. La un pH al solului ridicat, ureea lucrează mult mai puternic decât în situatia unui sol cu pH scăzut, adică acid. Prin urmare pierderile cauzate de volatilizate pe terenurile alcaline vor fi mai accentuate comparativ cu terenurile acide.

Levigarea

Prezența apei în sol este vitală pentru că ureea are nevoie de apă pentru a hidroliza. Însă în exces apa poate duce la levigarea azotului.

Ureea este un tip de îngrășământ foarte mobil, care se dizolvă rapid în apă. Dacă după administrarea ureei survin cantități însemnate de precipitații, atunci indiferent de modul de aplicare, la suprafata sau încorporat, ureea se dizolvă rapid în apă. Drept urmare poate leviga cu ușurință, fiind chiar o sursă de poluare a pânzei freatice. Pierderea prin levigare este îndeosebi caracteristică solurilor nisipoase.

Dacă un șir din factorii de mai sus acționează concomitent, pierderile de azot prin diferite căi pot să depășească 10-30%, putând să se ajungă chiar ca randamentul îngrășământului să nu depășească 50%.